Indemn de weekend: CITESTE!

La intalnirea de ieri, vorbeam despre cultura generala, despre informatie, despre experienta... Am ajuns cu totii la concluzia ca, pe masura ce avansam in varsta, citim mai putin, suntem mai repeziti, mai superficiali... Din acest motiv, i-am rugat pe "copiii nostri", cum le spunem in private studentilor bursieri ai Asociatiei, sa citeasca. Oricat. Orice. Sau, ma rog, nu neaparat orice, cat carti de calitate. Ne-am oferit sa le recomandam "copiilor" cateva titluri... La un moment dat, pentru a justifica faptul ca, inainte de a incepe sa te exprimi in scris despre un subiect este cazul sa citesti in avans despre el sau in asociere cu el, Bogdan D a remarcat: "Pana si Mozart, inainte de a fi genial, a trebuit sa invete notele..."
E un gand pe care l-am putea folosi chiar de astazi, ca pretext sa ne apucam totusi de citit atunci cand, "cazandu-ne" o carte valoroasa in mana, in loc sa o rasfoim, folosim adesea scuza lipsei de timp pentru a o abandona indefinit pe o noptiera...

Intalnirea Asociatiei (filiala Bucuresti)

Astazi, ne-am reintalnit... Ca locatie, Caffepedia (zona Magheru) s-a dovedit exceptionala! Am fost vreo 20, 20 si ceva, iar discutiile s-au intins mult, pana spre 8:30 p.m. Ne-am bucurat sa-i revedem pe studentii carora le acordam burse si, de asemenea, ne-am bucurat sa ne revedem intre noi, membrii permanenti ai Asociatiei. Intalnirile acestea ne reincarca energetic, ne dau dimensiunea faptului ca, impreuna, putem fi mai buni, mai deschisi si, paradoxal, mai protejati; protejati prin Dumnezeu, protejati unii prin ceilalti... Dincolo de familie, aici, la Asociatie, intalnesti oameni de reala calitate si incredere. Oameni cu care poti discuta despre orice cu inima deschisa, fara teama "agendelor ascunse". Privind retrospectiv, cred ca toti traim acest lucru in Asociatie. Altfel, ne-am fi pierdut pana acum...undeva intre dorinta de a face ceva pentru cei din jur si comoditatea rutinei zilnice...

Minunea din viata mea

Trimiteti-ne pe adresa de email bucuriacelornecajiti@yahoo.com povestile voastre de viata si le vom trece pe blog. Este important sa ne impartasim unii celorlalti din experientele personale, pentru ca doar asa ne dam seama ca nu suntem singuri. Cu credinta, iubire si incredere, vom merge mai departe... Doamne ajuta!

Ma numesc Cristina, am 37 de ani si, in urma cu patru luni, am adus pe lume o fetita. Tatal ei nu-si dorea copii, asa ca ne-a parasit inainte ca micuta sa se nasca. Am suferit enorm si, alaturi de familie si prieteni, am reusit sa duc la bun sfarsit sarcina doar cu sprijinul exceptional primit din partea duhovnicului meu si al medicului care m-a asistat pe toata perioada respectiva. S-ar putea sa para ciudata asocierea, dar in lunile acelea m-am simtit ca in cantonament, fizic si emotional, avand alaturi de mine doi antrenori, fiecare specializat pe partea lui: unul pe partea duhovniceasca, celalalt pe cea medicala, care m-au sustinut permanent.

La nastere, fetita a luat nota 10! I-am multumit lui Dumnezeu pentru sansa de a fi mama si de a avea o dulceata de copil, blondina cu ochii albastri.

La o luna, am fost la un control de rutina si mi s-a prabusit cerul in cap: am aflat ca micuta are un chist pe creier. La bebelusi atat de mici, chistul nu poate fi nici tratat, nici operat, singurul lucru pe care-l puteam face fiind monitorizarea lui... Am intrebat disperata care sunt optiunile: a) sa evolueze si sa degenereze in hydrocefalie; b) sa stagneze; c) sa se resoarba.

Ajunsa acasa, mi-am sunat duhovnicul si, dupa discutia cu el, am realizat ca, totusi, as putea face ceva pentru copilul meu: sa-l botez cat mai repede. Am devansat toate pregatirile de botez si, intr-o zi de inceput de septembrie, am crestinat-o pe micuta. Am avut parte de o slujba superba, de nasi minunati, de sprijin moral din partea celor mai dragi prieteni ai mei si, evident, de sustinerea neconditionata a familiei mele.... Dupa botez, am simtit cum lucrurile se linistesc. Copilul meu isi primise ingerasul si acesta se pare ca-si suflecase manecile si pornise la treaba: avea de dovedit un chist!

In fiecare zi, ii multumesc lui Dumnezeu pentru copilul meu si ma rog sa-i fie bine. Parintele duhovnic s-a rugat constant pentru fetita mea, prietenii si familia mea la fel. Ieri, la doua luni de la botez, am fost din nou la control. Cand medicul m-a privit zambind, usor surprins, si mi-a spus: "Chistul a disparut complet!", am simtit ca mi se inmoaie picioarele... Mi-au dat lacrimile, mi-am strans copilul in brate si i-am multumit lui Dumnezeu si Maicii Domnului pentru minunea adusa in viata mea!

Cu credinta, cu iubire, cu incredere... doar asa poti depasi cele mai delicate momente din viata ta!Personal, privesc cu bucurie viitorul caci copilul meu este sanatos...cu voia lui Dumnezeu, si stiu ca lucrurile vor merge mai departe exact asa cum va dori El sa se intample. Atunci, de ce sa-mi mai fie teama?...

Impacarea cu sine

M-am asezat ganditor pe scaunul din fata ei. Era o femeie inca frumoasa, desi depasise de mult 65 de ani. Fusese profesoara mea de romana. O femeie decenta, spirituala, atenta la detaliile vorbirii dar si la prostiile fiecaruia dintre noi. Viata o incercase crunt, sotul o parasise de vreo 20 de ani pentru una mai tanara, iar unicul copil plecase de mult in Italia, cu gandul ca se va imbogati daca accepta sa fie ospatar pe un vas de croaziera. Ramasese singura, cu pisicile ei. Din cand in cand, mai facea cate o prajitura cu mere si le invita pe vecinele de scara pe la ea, sa depene amintiri la o cafea.
Aflase de ceva vreme ca are cancer de colon. Dar nici asta nu o speriase. In fiecare zi, se trezea cu bucurie, se aranja in oglinda si pornea la cumparaturi. Adesea se intorcea fara nimic, banii erau putini, dar ii placea sa respire aerul de dimineata si atunci isi gasea cate un pretext sa iasa din casa... Din cand in cand, se oprea la biserica si aprindea cate o lumanare pentru parinti, pentru prieteni. Nu in ultimul rand, se ruga pentru fiul ei, sa fie sanatos. Cand o intrebai ce face, iti raspundea senin: "Sunt bine, cu voia lui Dumnezeu." Acest "sunt bine" suna atat de firesc in gura ei incat stiai ca spune exact ce simte. Isi abandonase viata in mainile Lui si se decisese sa traiasca cu bucurie pana la sfarsit... Era impacata cu sine, cu soarta ei, cu tot. Avea o serenitate adolescentina si un zambet complice in coltul gurii... Stia ca ingerul ei pazitor era acolo, langa ea, iar totul era asa cum trebuie sa fie.
Stateam ganditor pe scaunul din fata ei... Era o femeie care, desi depasise de mult 65 de ani, era mai tanara decat multi dintre noi, proprii ei elevi...

Bucuria celor necajiti

Ne-am intalnit intamplator (desi, mai apoi, am aflat ca nimic nu este intamplator). Am fost adusi la un loc de un om cu inima calda, de gandul lui curat, de increderea lui si a noastra in oameni si in puterea lor de regenerare...si, nu in ultimul rand, de dragostea pentru Dumnezeu.
Cu timpul, lucrurile s-au limpezit, ne-am cunoscut mai bine si am purces la drum, umar la umar. Scopul nostru este sa-i ajutam pe cei din jur. Nu ne propunem mult. Nu ne propunem putin. Ne propunem exact atat cat ne va permite Dumnezeu sa facem impreuna. Este foarte indraznet, insa, nu?...
Ceea ce stim este ca, impreuna, putem face lucruri minunate pentru oameni simpli. Ca zambetul plin de speranta al acestora ne va face mai puternici, mai increzatori.... ca el, zambetul, este dimensiunea Bucuriei pe care o aducem Celor Necajiti.